Am înţeles de ce fotografii sunt aşa de exuberanţi în vanitatea lor. Fotografia e arta care generează cea mai multă încântare şi laudă de sine, şi cel mai des. O idee bună pe care vrei s-o transpui artistic: oricât de stârnit ai fi la început, pe măsură ce îi dai formă oboseşti, te epuizează, îţi pierzi din entuziasm. Chiar şi poveştile scurte sunt dificil de scris, iar la o primă lectură îţi dai fireşte seama că textul e plin de greşeli. O piesă muzicală e chiar mai greu de compus. Ce să mai vorbim de pictură. O fotografie în schimb o faci într-o fracţiune de secundă şi o priveşti numaidecât pe display (care au). Se poate argumenta că şi fotograful stă ore în faţa calculatorului retuşând poza. Gogoşi. Dacă i-a plăcut din prima, retuşările din Photoshop nu au darul decât să-l stârnească şi mai tare, asemenea jucăriilor într-o partidă ce se anunţă pe cinste. E convins că-i bună de când a văzut-o. Să nu ne ascundem după arătător, care fotograf ar agăţa o slută în bar, gândind că vreo două-trei operaţii estetice şi ţoale mai drăguţe o vor preschimba în miss decembrie? Chiar dacă-i lipseşte până şi glanda care-ar fi putut strecura o dată la câţiva ani o picătură de talent în vinele sale, el, fotograful, se va excita la propria poză. E ca şi cum ai încerca să vorbeşti de catharsis vizionând un porno. Şi ceea ce-i şi mai interesant, e că pasiunea nu se pierde. Adică până şi cel mai timid şi ruşinos efeminat puştan la pubertate va ajunge după scurtă vreme să nu-şi mai considere erecţiile drept evenimente demne de consemnat. Nu s-a stabilit exact când iese un pozator din pubertatea fotografică. Nu trebuie să mire comparaţiile. Arta fotografiei abundă în sexualitate. De la obiectivele telescopice purtate în văzul tuturor (care au cam acelaşi rol ca uriaşul cap robotic prin care vorbea micuţul vrăjitor Oz) la permanenta erecţie a nasului. Şi fiindcă deja sunt prea mulţi, de simţi că la orice colţ te pândeşte câte unul să devii gioconda lui, ăi mai sforţoşi ce s-au săturat să pozeze panseluţe au făcut un grup aparte şi fotografiază numai realitatea în tragismul ei cotidian. Dintre ăştia, s-a detaşat un grup şi mai macho, care face fotografii de război. Adică real hard core raw photo jurnalism, none of that la jardin a contre-jour bogus. De parcă n-ar fi destule imagini ce înfăţişează războiul în cele mai cumplite momente.., dar au auzit că dacă nu eşti evreu, doar cu poze de genul poţi să iei premiul cel mare, care-o fi şi ăla că au probabil multe şi la fel de importante. Pentru indivizii ăştia nu-mi doresc decât să fi fost în Polonia când au dat năvala nemţii, să experimenteze din plin blitzul.
Un test simplu. Gândiţi-vă la amicii voştri. Fiţi îngăduitori şi includeţi-i şi pe cei care vă calcă pe nervi. Bun. Acum gândiţi-vă câţi dintre ei au preocupări artistice, iar dintre aceştia, câţi sunt pictori, scriitori, actori, muzicieni, şi câţi sunt fotografi. Mă refer fireşte la sensul cât se poate de larg al cuvântului fotograf. Întocmai.
